Diagnosticul și terapia abuzului sexual reprezintă o provocare. Aceasta se
datorează gradului înalt de traumatizare a victimei, a proceselor defensive
declanșate și nu în ultimul rând a tabu-rilor ce vizează abuzul sexual. Articol
ilustrează o perspectivă psihanalitică a impactului abuzului sexual asupra
organizării sinelui copilului. Autorul analizează cum micul pacient prin
intermediul proceselor disociative, încearcă să împiedice amintirile traumatice
și fantasmele înrudite, să se infiltreze și să contamineze reprezentări mai
puțin rele, astfel încât să poată supraviețui. Ipotezele prezentate în articol
sunt formulate în baza analizei lucrului psihoterapeutic de orientare
psihanalitică realizat cu victimele abuzului sexual, fiind prezentate două
viniete clinice.
Cuvinte-cheie: disociere, fantasmă, Sine
Introducere
Experiența
abuzului sexual este traumatică la orice vârstă. Cu precădere din cauza
tabuurilor, stigmatului social și culpabilizării victimei. Atât pentru adult,
cât și pentru copil ”agresiunea sexuală este trăită cu surpriză, teroarea, cu
sentiment de neputință și lipsă de ajutor, cu suferință și este însoțită de
sentimente de umilire, rușine și culpabilitate” [1]. Impactul abuzului sexual
depind de natura acestuia, gradele de violență pe care le-a implicat, vârsta
debutului și a încheierii relației dintre victimă și abuzator, de contextul
etnic și cultural, precum și de capacitatea mediului de îngrijire (celălalt
părinte, familia extinsă) de a conține și de a sprijini victima.
De cele mai
multe ori abuzatorul este o persoană cunoscută pentru victimă sau, în cazul
copiilor, abuzatorul se află într-o relație de autoritate și grijă față de
acesta. Analizând cazurile asistate de Centrul Național de Prevenirea a
Abuzului față de Copii (CNPAC) în 2017 am constat că 30 % dintre copii au fost abuzați sexual de un părinte
(fetele fiind mai expuse comparativ cu bieții), 3% de către o rudă, 3% de către
specialiștii instituțiilor de învățământ –
băieții fiind expuși mai frecvent. Chiar dacă în jumătate din cazurile
asistate (50%) abuzatorul este un membru al comunității, acesta, de cele mai
dese ori, este cunoscut pentru copil și investit cu încredere. Prin urmare,
pentru victima, abuzul sexual implică și o
trădare relațională care este dificil de conținut și procesat. În cazul micului
pacient aservirea sexuală de către un părintereprezintă și un abuz al
trebuințelor de tandrețe, al dorinței copilului de relație diadică, al
disponibilității pentru fantasmele oedipiene și al nevoii copilului de a păstra
familia [2].
Menționăm că
din cele 121 cazuri de abuz sexual
asupra copiilor asistate în 2017 de CNPAC (care reprezintă 32,44 % din totalul
de infracțiuni cu caracter sexual asupra copiilor înregistrate de MAI) – 21%
sunt copii cu vârsta cuprinsă între 4-7 ani.
Pentru
a supraviețui, indiferent cât de abuzivi sau neglijenți nu ar fi adulții de
referință, copilul are nevoie de ei. Fiindcă va rămâne să locuiască în
continuare sub același acoperiș cu cel care l-a abuzat și cu cel/ cei care au
încuviințat tacit abuzul prin lipsa lor de reacție sau negarea acestuia.
Cum
ar putea să integreze copilul aceste experiențe devastatoare și ce impact vor
avea asupra organizării sinelului?
Disocierea traumatică
Davies
și Frawley consideră că abuzul sexual din copilărie este o formă de traumă
cronică, în care abuzatorul suprastimulează și copleșește capacitățile Eului
copilului, în așa măsură încât le face complet inoperante. Dacă un copil se
reface după o astfel de agresiune, el resimte o confuzie enormă – este inocent
și vinovat în același timp – iar încrederea sa în mărturia propriilor simțuri
este ruinată [3].
În
cazul incestului, copilul nu își pierde doar propriile capacități, ci și orice
abilitate de a se baza pe cele ale Eului auxiliar al mamei sau tatălui. Când
copilului i se răspunde în interiorul
familiei cu pasiunea adultului, acesta își pierde acea reprezentarea parentală
față de care el dorea sa-și stabilească propria identitate și rol sexual, și
are loc procesul de orfanizare [2]. Pentru micul pacient pierderea legăturii cu
obiectele primare este o amenințare chiar la adresa propriei existențe. Pentru
ași proteja sinele de o frică de anihilare, dar și pentru a se apăra de
cunoașterea cognitivă a evenimentului/ evenimentelor (lupta împotriva durerii
de a ști cu adevărat), experiența conștientă a copilului se clivează vertical
[4].
Piaget încă în
1968 a observat că trauma psihologică are un efect dezorganizator asupra
capacității individului de a codifica, procesa și stoca amintirile
evenimentelor traumatice. O experiență traumatică va genera o regresie la o
organizare cognitivă mai concretă, senzoriomotoare iconică (van der Kolk,
1988), ceea ce va conduce la codificarea nesimbolizată, lipsită de context a
acestor experiențe [2]. Janet (1889, apud Fische
& Riedesser) specifică că un eveniment
din viața cuiva care a fost prea bizar, înspăimântător sau hiperexcitant pentru
a se încadra în schemele preexistente este clivat de conștiință într-un sistem
separat de „idei fixe”, nemodulate de restul experiențelor individului. Prin
urmare un fragment sau fragmente ale experienței traumatice sunt blocate ca
stare psihică separată în cadrul personalității, creând două sau mai multe
stări ale Eului care alternează în conștiință și, în diverse circumstanțe
interne și externe, care își fac apariția pentru a gândi, a se comporta, ași
reaminti și a simți [4].
Disocierea
severă este dovadă a faptului că persoana traumatizată s-a angrenat în procese
disociative constante după trauma inițială, iar mediul nu a reușit să ofere
experiențe suficient de reparatorii (Kluft, 1984). Ferenczi afirma că „cea mai înfricoșătoare spaimă este
atunci când amenințarea din partea tatălui este cuplată, simultan, cu
dezertarea emoțională a mamei. Nu există nici o șansă să-și plângă lacrimile
amare pentru nedreptatea suferită sau pentru a câștiga înțelegere de la cineva”
[5]. În acest context, dubla legătură (duble bind) este un
puternic generator de fenomene disociative (Spigel, 1986). Familia incestuoasă
emite o primă interdicție pentru copil care este complet contrazisă de a doua,
mult mai subtil, și în cele din urmă îi este interzisă o abordare deschisă a
acesteia. În esență, copilul este împins să „devină două persoane diferite în
același timp” – de ex. fetița cuminte și inocentă a mamei și amanta fierbinte,
seducătoare a tatălui – fără posibilitatea de a discuta aceste contradicții
[4]. Astfel copilul este împins să disocieze aspectele rele ale obiectului și
ale sinelui în relația cu
obiectul pentru a menține o imagine bună a sa și a persoanelor de îngrijire de
care are atâta nevoie (Fairbairn, 1943). Prin urmare are nevoie să își vadă părinții mai
iubitori și protectivi decât aceștia sunt în realitate (Miller, 1984).
Cu toate că
acest mecanism de apărare are rolul de a asigura sănătate mintală, construind
cu grijă aparența unui sine funcțional, adaptativ, cu legături interpersonale
mai mult sau mai puțin constante (acasă, în curte, la grădiniță sau școală)
încapsulează suferința devastatoare a unui copil rănit și abandonat. Copilul
abuzat rămâne în propria lui lume în care există doar abuzatori, victime, martori tăcuți (neimplicați sau neștiutori)
și salvatori [4]. Crocq susține că disocierea începe cu o fază
de „plutire identitară”, marcată de depresie narcisică: umilință, rușine,
prăbușirea stimei de sine, sentimentul de vid și devitalizare [1]. Kohut
(1971, apud Messler
Davies & Gail Frawley) în aceeași
cheie, susținea că trauma rezultată din abuz sexual, în special în perioada
preoedipiană, interferează cu
menținerea homeostazei narcisice de bază a personalității și conduce la
„vulnerabilitate narcisică difuză”.
Stările
traumatice disociate sunt indisponibile asociativ pentru restul personalității
și, prin urmare, nu pot fi subiectul operațiilor psihice sau elaborării. Astfel
copilul nu are capacitatea de a integra reprezentări contradictorii ale sinelui
și ale celorlalți. El le va trăi sub forma flashbackurilor; coșmaruri
recurente; puneri în act violente sau simbolice, inclusiv comportament
seductiv; senzații somatice inexplicabile și/sau tulburări psihosomatice;
tulburări de comportament alimentar; schimbări inexplicabile de dispoziții;
tulburări de comportament (minciună, fugă, furturi); incapacitatea de ași
modula reacțiile afective și de stabilire a unor granițe sănătoase (acestea fie
sunt rigid menținute, fie sunt absente). Simptome atât de întâlnite în
patologia borderline la adulți [6].
Caracteristici ale fantasmelor
Fantasma
se atașează direct de noțiunea de „realizare a dorințelor” – fie erotice sau
agresive, dar și de apărare împotriva angoaselor [7]. În perioada
oedipiană, actele sexuale corespund frecvent cu fantasmele și dorințele
specifice vârstei. Respectiv trauma în această perioadă sau în cea de latență
are ca rezultat idealizarea incompletă a sinelui, concomitent cu o eternă
căutare a aprobării de către figurile din exterior.
Dorința
devine atât de periculoasă pentru echilibrul psihic al copilului încât este abandonată
de acesta [4]. Consecința cea mai severă a abuzului sexual este că
micul pacient învață să pună semnul egal între dorințele lui senzuale și
sexuale și realitatea abuzului. El crede că dacă nu și-ar fi permis astfel de
gânduri, incestul nu s-ar fi produs [4]. Ehrenberg (1992, apud Messler Davies &
Gail Frawley) remarcă, că de regulă, copii își asumă responsabilitatea pentru
propriul lor abuz. Pornind de la aceste fantasme ale copilului, care sunt
recunoscute și în adult, adesea se pune problema testării realității abuzului
sexual. Deseori se întâmplă ca și copilul – victimă (adolescent) se întrebă cu
privire la veridicitatea afirmațiilor lui, la realitatea amintirilor.
Un
astfel de copil învață să nu se joace cu gândurile (Bollas, 1989), că fantasma
și realitatea se apropie periculos de mult pentru a le da frâu liber. Datorită
faptului că în abuz sexual, din cauza confuziei limbilor, interacțiunea
specifică iubirii oedipiene, reciprocitatea părintelui este asociată mai
degrabă cu penetrarea, supraexcitația, decât cu spiritul său ludic,
senzualitate și plăcere sexuală.
Fantasma
urmărește mai mult decât pulsiunile erotice să protejeze într-un fel relațiile
internalizate ale sinelui și obiectului copilului. Numai într-o lume a
fantasmei, este posibilă descotorosirea de reprezentări rele ale sinelui și ale
obiectului, iar pretinșilor salvatori li se pot oferi puteri magice. Însă, în
lipsa capacității minime de gestionare a frustrărilor sau dificultăților
fantasma omnipotentă rămâne o alternativă relativ suficient de tentată. Astfel
granița dintre fantasmă și realitate rămânând potențial problematică. În
terapie vom reflecta fără prejudecăți asupra unei reconstrucții explicative
care presupune un amestec din fantasmă și realitate [4].
Și vom încerca să înțelegem locul și rolul (destinul) elaborării fantasmate ale
traumelor suferite de copilul victimă a abuzului sexual.
Analiza materialului clinic
În
baza metodei calitative a studiului de caz, au fost cercetate unele aspecte
psihologice care s-au manifesta la copii-victime ale abuzului sexual asistați
în cadrul Centrului Național de Prevenire a Abuzului Față de Copii.
Vinieta clinică I: Linda, avea 12 ani la momentul adresării. Mama acesteia a
adus-o la cabinet pentru că se îndoiau de realitatea experienței fiicei ei.
Linda s-a prezentat ca un copil cuminte, aparent lipsit de emoții, afișând doar
un zâmbet inocent. Povestește că acum 4-5 ani tatăl ei (de care mama a
divorțat) a molestat-o sexual și odată a penetrat-o anal. Doar că acum nu mai
este sigură că ceea ce povestește a avut loc în realitate. De aproximativ doi ani
o chinuie îndoieli interminabile, înnebunitoare în special în timpul dimineții.
De asemeni acuză dureri persistente de cap și amorțeală în membrele inferioare.
În
timpul unei ședințe îmi comunică că are oroarea de lapte, acesta îi provoacă
greață și că nu poate suporta păpușile. Descria în detalii cum merge prin casă
și așteaptă momentul în care laptele va trece din stomac în intestin, astfel
neexistând riscul de al vomita. De obicei tata o abuza sexual dimineața,
înainte de a merge la școală, în timp ce ceilalți membri ai familie erau la
muncă. Laptele nu avea o legătură directă cu abuzul, însă mama o servea la micul
dejun, înainte de a o lăsa în grija tatălui. Păpușile pe care tata i le cumpăra
după fiecare dintre aceste experiențe erau singurii martori tăcuți ai
suferințelor copilului.
Vinieta clinică II: Erna a fost adusă la o primă consultație de către
autoritatea tutelară pentru a evalua motivul fugii de acasă și de la centrele
în care fusese plasată. Având un istoric lung de internări în spitalul de
psihiatrie. Deși avea 13 ani, arăta ca un copil de aproximativ 6-7 ani. La
intrarea în cabinet zâmbea seducător. În prima ședința aduna jucăriile și
creioanele dar fără a se juca cu ele. Periodic își astupa urechile și striga că
acum nu mă aude, se lovea sau doar alerga prin cabinet. Erau momente în care
credeai că este posedată. În situațiile de tensiune înaltă se mușca puternic de
mâini și își freca zona intimă. După 4 ședințe a început să evoce abuzul sexual
din partea tatălui, dar prin negație. Avea perioade în care nu își amintea
nimic până la ultimul plasament, ca și cum viața ei începea doar din acel
moment. Care alternau cu perioade în care îl idealiza pe tata, însă îi
devaloriza pe toți ceilalți bărbați. După aproape 1 an de intervenție a avut
capacitatea să plângă și să povestească despre cât de trădată s-a simțit de către
mama ei care nu a intervenit nicio-dată când tata și prietenii lui o abuzau.
Concluzii
În baza
vinietelor clinice putem formula ipoteza privind recrearea inconștientă în
cadrul terapeutic a unor aspecte disociate ale reprezentării sinelui și
obiectelor interne, uneori imperceptibile, dezvoltate în rezultatul trăirii abuzului
sexual.
Din cazurile
prezentate observăm că consecințele abuzului sexual implică disociere,
regresie, dezorganizarea proceselor de gândire, reprezentări somatice ale
amintirilor abuzului încă neformulate. Și că integrarea, conținerea și
repararea acestor amintiri implică un proces terapeutic de lungă durată. Orice
diagnostic și tratament trebuie să ia în considerare importanța mecanismelor
disociative în jurul cărui și-a organizat lumea internă copilul abuzat pentru
ași proteja obiectele primare de legătură care în alte contexte sunt iubitoare
și iubite și de a căror suport depinde însăși existența copilului.
Credem că în
cadrul unui proces terapeutic conținător și susținător amintirile traumatice
disociate pot fi elaborate și integrate de către pacient. De asemenea, sprijinindu-se pe constanța și
neutralitatea terapeutului și a cadrului terapeutic copilul poate internaliza o
nouă relație cu obiectul, una securizantă.
Bibliografie:
- CROCQ, L. 16 conferințe despre traumă. București: Trei, 2014, ISBN: 978-606-719-016-8.
- FISCHER, G., RIEDESSER, P. Tratat de psihotraumatologie. București: Trei, 2001, ISBN: 973-9419-84-4.
- ANDRE, J. Forme de incest. București: Editura Fundației Generația, 2010, ISBN: 978-973-1998-07-7.
- MESSLER DAVIES, J., GAIL FRAWLEY, M. Terapia supraviețuitoarelor adulte ale abuzurilor sexuale din copilărie. București: Trei, 2017, ISBN: 978-606-719-827-0.
- FERENCZI, S. Jurnal Clinic. București: Editura Fundației Generația, 2005, ISBN: 973-86377-5-9.
- McWILLIAMS, N. Diagnosticul psihanalitic. Structuri de personalitate relevante în procesul clinic. București: Editura Fundației Generația, 2014, ISBN: 978-973-1998-14-5.
- PERRON-BORELLI, M. Fantasmele. București: Editura Fundației Generația, 2005, ISBN: 973-86377-8-3.
Parascovia Topada, psiholog
